bebelus |

Am cateva saptamani mai furtunoase, nu vreau sa le zic rele pentru ca se intampla si lucruri care ma implinesc.

Entuziasmata de pregatirea magazinului, m-a cuprins oboseala, fiica mea doarme ingrozitor de rau de cateva nopti si asta ma impiedica sa ma odihnesc.

Fiica mea este fiinta, de care ma simt, poate cel mai legata. Am fost de nedespartit pana acum cateva luni, insa a crescut si a scazut si dependenta ei de mine. O vad insa dimineata cum plange imediat ce ma vede ca intru in baie, stie ca urmeaza sa plec pentru toata ziua. Copii nu stiu, la varsta ei, ca mamele se intorc, le cred plecate pentru todeauna.

Nu intelege cand ii zic ca mama pleaca la serviciu, nu a auzit notiunea asta pana acum. Si de aceea daca o intreb seara unde a dus-o buni azi, zice „adiciu” adica la serviciu.

Mititica mea s-a simtit rau, si m-a durut neputinta de a face ceva. Am ajuns acum doua saptamani la spital si m-am rugat sa nu ne opreasca acolo. I-au facut o injectie si am incercat sa ii explic, „mami o sa te intepe doamna un pic dar apoi nu te mai doare burtica”. Asistenta a ras badjocoritor de mine: „si o sa ne dea voie la 1 an si 7 luni sa ii facem injectia, doar ca ii explicati dvs?”. Mai bine sa ne napustim toti asupra ei, sa o tinem de maini si de picioare…

Saptamana asta a facut febra din senin, fara nici un alt semn. A trecut si asta!

Ieri, insa, am simtit cat de multe se pot intampla in numai cateva secunde. Masina in care eram a accidentat o fetita, care a trecut pe rosu impreuna cu familia ei. Stiu ca eram preocupata sa caut pe laptop un numar de telefon, am vazut semaforul ca e verde, am vazut niste siluete in fata noastra si am inchis ochii. Am simtit zdruncinatura, apoi impactul cu bordura, apoi stalpul, apoi tipetele oamenilor, plansul fetitei lovite.

Tragand linie lucrurile nu au fost grave, fetita a fost bine, noi in masina nu am patit nimic, eram cu centurile de siguranta, dar in interiorul meu a miscat ceva. M-am simtit prizoniera pentru cateva momente. Nu am putut iesi din masina, oamenii fugisera spre fetita si eu eram blocata.

Accidentul mi-a intarit ideea ca trebuie sa imi iau o bicicleta, ca centura te poate proteja mai mult decat iti imaginezi, ca niciodata nu trebuie sa iti tii copilul in brate in masina (nu stiu cand mi-a zburat laptopul din mana si apoi jos), ca trebuie sa fii prudent in orice ai face. Multe lucruri nefaste se pot intampla in cateva momente.

Asa ca faptul ca astazi nu a venit zugravul la magazin si nici un a dat nici un semn, numai inseamna mare lucru….

Imi place cand se nasc bebelusi si pot sa merg sa ii vad, sa ii iau in brate. Cand a nascut o prietena si am putut sa ii iau bebelusul in brate, am simtit o bucurie imensa, nici nu stiam cum sa il tin, parca nu demult asa era si fetita mea. Sunt fragili, dependenti si mirosul de bebe, nu o sa il uit niciodata. O casa cu un bebe nou nascut, miroase altfel, are o aura mistica, e proaspata, e cumva cum alte case nu sunt.

Cand scriu imi dau seama ca mi-e dor de un bebe proaspat, nou nascut, dar imi amintesc ca o am pe Daria, care tot mai e un bebe si care mai este inca dependenta de mine in mare masura.

Am pornit sa scriu despre Ana, bebelusa pe care nu o cunosc, dar care ii este apropiata Luizei. Luiza a vrut sa ii duca ceva personal la botez si m-a rugat sa gasim impreuna un cadou, care sa ii bucure parintii.

I-am pictat hainute si un scutecel, un saput aromat, o rama frumoasa si o felicitare potrivita, totul intr-un cos. Pentru mine a fost o placere, ma gandeam ca pentru mine ar fi o bucurie imensa sa primesc ceva asa de personalizat si asa ar trebui sa fie si pentru parintii Anei si pentru Ana cand va fi mare.